În apropierea blocului în care locuiesc era o cabină telefonică instalată acum vreo 15 ani, de la care am telefonat şi eu de câteva ori. Era unul dintre puţinele telefoane publice din zonă care funcţiona. Deunăzi, am văzut-o culcată la pământ, distrusă. Nici telefonul în sine nu mai exista. Am avut o surpriză extrem de neplăcută. Uimire şi revoltă. Asta am simţit. De atunci nu mă pot dumiri de unde vine această bucurie bestială de a distruge.
A fost a nu ştiu câta oară când am avut senzaţia că semenii mă dezamăgesc. Am mai avut acest amestec extrem de neplăcut de sentimente de multe ori. Acum câţiva ani, în spatele blocului în care am apartamentul luat prin imobiliare Bucuresti, zăcea de câteva luni o maşină veche. Costa ceva pentru a fi repusă în funcţiune.
Doi adolescenţi de 13-14 ani erau lângă maşină şi discutau ceva. La un moment dat, unul dintre ei s-a suit pe capota maşinii, un Trabant, şi a început ţopăie. Văzând că nu reuşeşte s-o distrugă, a coborât şi i-a spart farurile, dar nu s-a mulţumit cu atât: a început să tragă ca un disperat de firele instalaţiei electrice, până le-a smuls. Şi el, şi prietenul lui râdeau cu gura până la urechi.
Atunci am avut această senzaţie de dezgust şi dezamăgire de care vă vorbeam. Am asistat la scenă de la etajul 7 la care locuiesc. Degeaba aş fi încercat să strig la ei, erau departe, nu m-ar fi auzit. Ceea ce m-a uimit şi dezgustat a fost bucuria lor. Erau satisfăcuţi de ceea ce au făcut.
Şi, efectiv, nu înţeleg. Este atât de greu de construit, dar atât de uşor de distrus. Atunci când construieşti ceva, după ce termini munca grea de a crea ceea ce ţi-ai propus, ai un sentiment de împlinire, de uşurare. Şi e normal ca, eventual, să zâmbeşti: ai făcut o treabă bună. Dar după ce devii o bestie care distruge, de ce te apucă râsul?! Fiindcă ţi-ai împlinit gândul criminal?
O altă ocazie de a a fi dezamăgit de semeni am avut-o acum câţiva ani, când strada din spatele blocului meu s-a asfaltat. Fusese o fabrică acolo care s-a dezafectat şi pe acel loc s-au ridicat ulterior nişte blocuri, obturându-mi vederea spre asfinţit. După multă vreme de la începerea lucrărilor, care s-au prelungit îngrozitor de mult fiindcă muncitorii lucrau doar între orele 8-12 şi până la ora 18 mâncau, beau şi dormeau, în fine, au terminat de pus asfaltul.
Două săptămâni după aceea, au venit nişte lucrători cu un picamăr şi au găurit asfaltul proaspăt turnat, făcănd un şanţ de-a curmezişul drumului. De data asta, nimeni nu s-a bucurat, dar am avut aceaşi senzaţie de mirare şi dezgust. Chiar nu se putea face lucrarea aceea care necesita decopertarea străzii, înainte de turnarea asfaltului? Cât de prost trebuie să fii ca să nu poţi planifica două lucrări diferite în acelaşi loc?
Desigur, după o săptămână s-a astupat şanţul, s-a acoperit cu asfalt, dar trebuie să încetineşti când treci cu automobilul pe acolo. Şi Trabantul a fost repus pe picioare, aranjat, lustruit 
şi a şi dispărut. Probabil, proprietarul l-a vândut. Acum, nu ştiu de câtă nevoie mai avem de un telefon public, în condiţiile în care mai toată lumea posedă măcar unul mobil. Dar sunt sigur că bestiile care au distrus cabina au râs, extrem de satisfăcuţi.
The post Bucuria bestială de a distruge appeared first on Javra.
